Si imi place sa cred ca am mai castigat si alti oameni de partea mea, oameni care pot sa lase garda jos, sa treaca dincolo de conceptia ca animalul ii va ataca, dincolo de instinctul de autoaparare.
Am avut ocazia aceasta intr-o zi de Sambata.
Am mers sa curat zapada la tarcuri...
Din fericire am gasit acolo o multime de oameni ca si mine, oameni care vroiau sa puna umarul si lopata pentru cel mai bun prieten al lor.
Poate parea ciudat... tocmai eu care-mi aleg cu greu prietenii si am putini "cei mai buni" prieteni, tocmai eu sa zic asa de usor "cel mai bun prieten al meu" unui caine pe care doar l-am intalnit. Ba mai mult, m-a amenintat ingrozitor ca, daca voi intra la el pe teritoriu, imi va schimba fizionomia :))
Haha! Ce surprins a fost ca nu m-am lasat impresionata de coltii lui si nici de latratul hotarat.
Am decis - aici vom face noi curat - noi pentru ca am un suflet pereche, care nu ma lasa la greu, si care a invatat sa iubeasca la fel ca mine, un suflet de catel.
De la 12 dupa-amiaza si pana la 16, am tot lopatat, am golit custile de zapada, sub atenta supraveghere a celor doi tovarasi ai nostri, proprietarii custilor... si sub indicatiile guralivului...
Am promis ca vom mai merge, n-ai cum sa ii uiti, ti se lipesc de suflet. Ei, trecuti prin atatea grele incercari, singuri, hamesiti, batuti, speriati, fara adapost si fara ajutor dar, cel mai rau, fara intelegerea, toleranta si respectul OMULUI, au gasit puterea sa se ataseze de doi necunoscuti, i-au pupat si i-au privit in ochi.
Nu vreau sa spun mai mult de atat, mi-au incalzit sufletul pe cel mai crunt ger si sper ca, macar o parte din caldura pe care mi-au dat-o ei mie sa le-o fi returnat-o.
O sa inchei cu citatul cel mai drag mie:
